Micii – o mare legendă

Dacă ar fi să numim un singur preparat care să reprezinte întru totul bucătăria românilor, atunci acesta ar fi cu siguranţă micii. Originea acestui preparat simplu, dar gustos are mai multe variante, unele credibile, altele doar poveşti frumoase.

Cea mai naţionalistă dintre variante îl creditează pe renumitul cârciumar Iordache Ionescu ca „inventator” al acestui preparat. Istoria spune că într-o zi de pe la începutul secolului trecut, când locanta sa situată undeva pe strada Covaci din centrul Bucureştiului era plină de muşterii, bucătarii au rămas fără maţe pentru cârnaţi. Având spirit inventiv de comerciant, Iordache a venit cu o idee care avea să se materializeze în cel mai popular fel de mâncare românesc. În carnea tocată pregătită pentru cârnaţi a amestecat câteva condimente, după care a porţionat-o în forma binecunoscută şi a aşezat-o direct pe grătar. Invenţia culinară a avut succes instantaneu, atrăgând faima localului.

O altă variantă despre geneza micilor spune că aceştia sunt un preparat turcesc, intrat în România pe filieră sârbească. Ipoteza se bazează pe faptul că mâncăruri asemănătoare sunt întâlnite în mai toate bucătăriile balcanice, ce e drept, cu un gust uşor diferit de cel al mititeilor autohtoni. În plus, forma micilor noştri este foarte asemănătoare cu cea a preparatul denumit de vecinii noştri sârbi Ćevapčići, inspirat de binecunoscutul kebap turcesc.

În ceea ce priveşte compoziţia micilor, există zeci de variante pentru că fiecare bucătar profesionist sau de ocazie are propria reţetă originală. Nu există consens nici măcar în ceea ce priveşte tipurile de carne ce trebuie folosite. După unele reţete, pentru cei mai buni mititei se foloseşte numai carne de vită, alte reţete includ şi carnea de oaie, iar cele mai complexe cuprind inclusiv carne de porc sau de cal. Cantităţile variază, evident, în funcţie de gustul bucătarului.

Însă ceea ce dă identitatea acestui preparat sunt condimentele: micii sunt probabil cea mai complexă mâncare românească din acest punct de vedere. Aşadar, mititeii ar trebui să conţină piper, cimbru, enibahar, coriandru, chimen, anis stelat şi usturoi.

Indiferent de compoziţia lor, micii au devenit populari pentru că sunt relativ uşor de preparat şi uşor de servit în toate ocaziile. Într-o scrisoare a Maitre Cuisiner-ul de la Caru’ cu bere din anul 1920, adresată unuia dintre cei mai importanţi clienţi ai casei, acesta oferă explicaţii atotcuprinzătoare: „(Micii) se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru. (…) Se servesc numai proaspăt prăjiţi pe grătar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub formă de gustare, (…) alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar picant şi aromat, după preferinţă, şi cu sare şi ciuşcă.”

No Comments Yet

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

1 × 5 =