Călătorii care intră pe poarta Hanului lui Manuc au ocazia să pășească pe o bucată de istorie – una dintre ultimele străzi pavate cu lemn care s-au păstrat în București.
Cine știe oare câți călători și câte căruțe au trecut de-a lungul timpului peste trunchiurile de lemn din gangul de la intrarea în Hanu’ lui Manuc? Un lucru e sigur: noi le-am pierdut șirul.
Obiceiul pavării cu lemn a străzilor, datorită căruia acestea erau numite „poduri”, este foarte vechi în București. Prima mențiune datează încă din 1574 și ne vine de la călătorul francez Pierre Lescalopiere, care, în drumul său spre Constantinopol, a trecut și prin capitala Țării Românești. Acesta menționează că ulițele Bucureștiului erau pavate cu trunchiuri de copaci sau cu bârne groase din stejar încă de pe atunci. Tradiția s-a perpetuat timp de sute de ani, până în secolul al XIX-lea, la începutul căruia a fost construit Hanu’ lui Manuc.
Totuși, de ce lemn și nu piatră? Într-adevăr, alegerea lemnului pentru pavarea străzilor din București poate părea, la prima vedere, o alegere cel puțin ciudată. Dar piatra a fost dintotdeauna o resursă care i-a lipsit Bucureștiului. Și spre deosebire de piatră, lemnul se găsea din belșug deoarece capitala era înconjurată la acea vreme de Codrii Vlăsiei.
Astfel că podirea străzilor cu lemn este reprezentativă pentru Evul Mediu bucureștean. Pe atunci, în urma ploilor, destul de dese primăvara şi toamna, băltoacele şi noroaiele înglodau picioarele oamenilor şi ale vitelor, iar în timpul verilor secetoase, praful de pe uliţe era gros cât palma. Ceva trebuia făcut pentru ca locuitorii Bucureștiului să poată circula prin oraș în condiții civilizate.
Asta pare să fi fost intenția, pentru că rezultatul este cu totul altul. Nicolae Filimon ne descrie cum era să circuli pe o stradă pavată cu lemn din București: „A umbla pe aceste poduri este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt.” Scriitorul se referă la Podul Mogoșoaiei, sau la Calea Victoriei, așa cum este cunoscută în prezent această arteră a orașului.
Vremurile au trecut peste străzile Bucureștiului, iar astăzi, ulița pavată cu lemn de la intrarea în Hanu’ lui Manuc nu mai are de-a face cu noroaiele. În schimb, își întâmpină oaspeții și îi introduce în atmosfera de secol XIX a unui București peste care a trecut timpul, dar care încă poate fi descoperit între zidurile Hanului lui Manuc.