Pescăruș. O poveste cu pește.

Prin 1952, la Pescăruș, peștele venea cu o camionetă nemțească rămasă din timpul războiului, un Benz L3000 cu remorcă din metal, carosată artizanal cu scânduri de salcâm, botezată de Sandu Buldur, măcelarul restaurantului, Mărășeasca, după țigări, căci scotea foarte mult fum.

Camioneta bătea drumul Tulcei și al Constanței o dată pe săptămână și nu era ușor căci pe vremea aia drumurile nu erau asfaltate, așa că făceai până la București opt-nouă ore și două – trei pene, cu noroc. Mărășeasca pleca plină jumătate cu pește și jumătate cu gheață grea de scârțâia din toate încheieturile, iar când ajungea în bariera Vergului era ușoară ca fulgul căci nu mai avea pic de gheață. Dar peștele era proaspăt și zglobiu, iar mușteriii casei știau că joia era de mers la Pescăruș de unde puteau alege, ca în piață.

Nea Fane Chioru, șoferul, se jura după fiecare cursă că e ultima. Când ajungea în spate la Pescăruș dădea cu șapca de pământ și ce era la gura lui e greu de reprodus. Dar a ținut-o așa până prin ’57 când a ieșit la pensie și el și bătrâna Mărășeasca. La 60 de ani de la ultima cursă a lui Nea Fane, lucrurile s-au schimbat mult în București, în România, în lume.

Dar, cum lucrurile bune nu ar trebui să se schimbe niciodată, Pescăruș reinventează piața de pește de pe malul Herăstrăului. Tot soiul de pești proaspeți vă așteaptă așezați ordonat pe fulgi de gheață. Puteți alege, ca în piață, după cum vă bucură ochiul și vă îndeamnă apetitul.

Sigur, peștii nu mai ajung la fel de zdruncinați și afumați ca pe vremea Mărășeștii, căci între timp și mașinile și tehnologia au evoluat mult, dar pe șofer, de credeți sau nu, îl cheamă Ștefan sau, pentru amici și colegi, Fane.

No Comments Yet

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

seven + thirteen =