De ce mâncăm miel și ciocnim ouă de Paște?

În jurul Paștelui, cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, au fost țesute tradiții culinare care dăinuie de mii de ani. Puțini mai știu însă care este originea și semnificația cutumelor respectate cu sfințenie de credincioși.

Sărbătoarea Paștelui reprezintă pentru creștini piatra de temelie a credinței; aceste zile sfinte au o triplă semnificație – patimile, moartea și, în final, învierea lui Iisus Cristos care a luat astfel asupra sa povara păcatului omenesc. Datorită importanței pentru creștinătate, Paștele este un moment înconjurat de simboluri și obiceiuri putenic înrădăcinate în cultura spirituală a popoarelor aflate sub semnul sfintei cruci.

Ca orice altă sărbătoare și mai cu seamă având în vedere importanța sa, Paștele are obiceiuri culinare complicate și stricte, menite să aducă purificarea spirituală asupra credincioșilor. Sărbătoarea Paștelui este precedată de Postul Paștelui – cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de peste an. Acesta are o durată de 40 de zile, la care se mai adaugă și Săptămâna Patimilor. Pe parcursul postului, creștinii trebuie să renunțe la orice aliment de proveniență animală și la anumite băuturi. În cele șapte săptămâni de post sunt două dezlegări la pește, în ziua de Buna Vestire (25 martie) și în Duminica Floriilor (cu dată variabilă, în funcție de ziua în care cade Paștele).

Postul ia sfârșit în duminca Paștelui, când creștinii pun pe masă mâncăruri alese pentru a sărbători cum se cuvine o asemenea ocazie. Înțelepciunea populară a scornit o vorbă care pune perfect în relație cele două mari sărbători ale creștinătății din punct de vedere culinar – Nașterea și Învierea Mântuitorului: ”Crăciunul este sătul, Paștele este fudul”. Așadar, dacă de Crăciun, se pun pe masă bucate sățioase și consistente, de Paște lucrurile stau cu totul altfel. Datorită anotimpului mult mai ofertant din punct de vedere al varietății ingredientelor, meniul sărbătorilor pascale include foarte multe verdețuri de primăvară care dau prospețime preparatelor gătite pentru a cinsti acest moment sacru al creștinismului.

Ducând mai departe paralela între cele două sărbători creștine, pentru noi, românii, meniul de Crăciun este dominat de preparatele din porc, pe când cel de Paște – de miel. Dacă porcul a ajuns să fie în centrul mesei de Crăciun mai mult din motive conjuncturale, în schimb, mielul de Paște are o legătură simbolică nemijlocită cu semnificația acestui moment de o puternică încărcătură spirituală.

Simbolul mielului este strâns legat de ideea de sacrificiu – jertfirea unui animal atât de blând și nevinovat este ofranda supremă care poate fi oferită divinității pentru mântuire și iertarea păcatelor. Tradiția sacrificării mieilor exista la evrei cu mult înaintea nașterii lui Iisus ca semn de prețuire față de Dumnezeu. Acest simbol a fost preluat și de creștini, Sfântul Ioan Botezătorul numindu-l pe Cristos “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Mai mult, hazardul a făcut ca patimile, moartea și învierea lui Iisus sa se petreacă exact în perioada în care evreii sărbătoreau Paștele iudaic (care are o cu totul altă semnificație spirituală față de Paștele creștinilor) sacrificând un miel – un alt motiv pentru care acest obicei a fost împrumutat și perpetuat de milenii.

În tradiția creștină a românilor, tăierea mieilor de Paște avea un caracter de profundă solemnitate și purificare spirituală. Cel care era desemnat să înjunghie nevinovatele animale trebuia să fie un om cinstit, respectat de comunitate, iar în ziua sacrificiului acesta trebuia să se spele, să se bărbierească și să poarte haine curate. El făcea semnul crucii cu cuțitul deasupra animalului pentru a marca semnificația ritualică a gestului său. După ospăț, oasele mielului nu erau niciodată aruncate la gunoi sau la câini, ci erau îngropate la rădăcina unui copac tânăr.

Un alt simbol al Paștelui este oul. Cel mai adesea vospit în culoarea roșie, dar și verde, albastru sau galben, sau încondeiat cu modele complicate, oul are mai degrabă o simbolistică laică, păgână. În multe culturi acesta reprezintă perfecțiunea, creația, fecunditatea, (re)nașterea, viața.

Obiceiul înroșirii ouălor de Paște își are rădăcina în legenda conform căreia Maica Domnului, ajungând în fața crucii pe care era răstignit Iisus, a așezat pe jos un coș plin cu ouă. Acestea au fost stropite cu sângele care picura din rănile lui Cristos, iar de atunci creștinii au recreat acest simbol în fiecare an, de Paște, ca o aducere aminte a suferinței pe care a îndurat-o Fiul Domnului.

Creștinii vopsesc ouăle în Joia Mare sau, mai rar, în Sâmbăta Mare, și apoi le așază îngrijit în vase sau coșuri împletite până în dimineața zilei de Paște. Obiceiul spune că primul ou se ciocnește de către persoana cea mai în vârstă din familie, care rostește binecunoscutul ”Cristos a înviat!”, primind răspunsul ”Adevărat a înviat!”.

Ciocnitul ouălor reprezintă sacrificiul suprem, jertfa lui Iisus, dar și un nou început,  viața însăși. La fel ca și în cazul oaselor de miel care nu se aruncă la întâmplare, cojile de ouă vopsite se împrăștie pe brazdă pentru recolte bogate și un an îmbelșugat.

No Comments Yet

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

six − one =